În anul 2026, aproape 14.000 de persoane au solicitat ordine de protecție împotriva violenței domestice în România. Doar 35,95% din totalul ordinelor de protecție provizorii emise de polițiști au dus, în cele din urmă, la emiterea unui ordin de protecție de către instanța de judecată.
Aceste cifre mi-au rămas în minte din cauza lucrurilor la care ne îndeamnă să fim atenți. O persoană poate ajunge în punctul în care îi este suficient de frică încât să ceară unei instanțe protecție juridică, însă obținerea acestei protecții depinde, în parte, de capacitatea sa de a parcurge cu succes formulare, probe, audieri și alte formalități ce pot dura ore în șir în secțiile de poliție, în timp ce poate încă trăiește în condiții de urmărire obsesivă, amenințări, abuz financiar, control coercitiv sau teamă pentru siguranța copiilor săi. Când procedura se încheie în fața poliției fără a ajunge în instanță, spunem adesea că victima „nu a dus lucrurile până la capăt”, fără să ne întrebăm ce presupunea, de fapt, acest lucru.
Există un termen pentru prejudiciul mai amplu care se poate produce în astfel de situații: trădarea instituțională. Acesta descrie răul provocat atunci când o instituție de care cineva depinde pentru siguranță, protecție sau sprijin nu reușește să ofere protecția necesară ori reacționează inadecvat după ce persoana respectivă a fost vătămată. Uneori, trădarea este evidentă: persoana nu este crezută, este învinovățită, tratată cu indiferență sau refuzată când cere ajutor. Alteori, instituția poate oferi, cel puțin în mod formal, sprijin, dar accesarea lui devine atât de îndelungată, confuză sau epuizantă, încât procesul în sine ajunge să facă parte din traumă.
Întâlnim forme ale acestui fenomen atât în cazurile de agresiune sexuală, cât și în cele de violență din partea partenerului intim. În 2025, sondaje ample privind climatul instituțional au evidențiat, de asemenea, rate scăzute de raportare ale infracțiunilor. Supraviețuitoarele au spus frecvent că erau convinse că nu se va lua nicio măsură, că raportarea ar fi fost dificilă din punct de vedere emoțional sau că le era prea rușine ori prea mare jenă pentru a vorbi deschis despre ceea ce li se întâmplase.
Concret, a avut loc agresiunea, iar apoi a urmat ancheta. A avut loc abuzul, iar apoi a venit procesul. A avut loc urmărirea obsesivă, iar apoi au urmat luni întregi de încercări de a obține protecție. Relația s-a încheiat, iar apoi au urmat ani de litigii.
Ceea ce este profund inechitabil este măsura în care responsabilitatea poate cădea asupra supraviețuitoarei: ea trebuie să continue să insiste, să documenteze, să răspundă și să se prezinte la audieri, în timp ce persoana care i-a făcut rău poate folosi întârzierile, procedurile, acuzațiile sau conflictele repetate pentru a-i îngreuna continuarea demersurilor, în special în cazurile în care există minori.
Aici, exact în cazurile care presupun exercitarea în comun a autorității părintești, în condiții de vădită violență, trădarea instituțională încetează să mai fie doar o problemă birocratică. Devine traumă. Dacă trauma inițială te poate învăța că o anumită persoană este periculoasă, trădarea instituțională te poate învăța că ajutorul în sine este periculos.
Există ceva profund destabilizator în a fi rănită de o persoană și apoi a fi rănită din nou atunci când te adresezi oamenilor sau sistemelor despre care credeai că ar trebui să te ajute. Trauma inițială ți-a afectat deja sentimentul de siguranță. Trădarea instituțională îți poate zdruncina convingerea că siguranța există undeva cu adevărat. Poți ajunge să crezi că, dacă vorbești, îți creezi și mai multe probleme; că, dacă ceri ajutor, renunți la controlul asupra a ceea ce se va întâmpla în continuare; sau că inițierea unei proceduri nu înseamnă că vei ști și când se va încheia. Poți învăța că persoana care ți-a făcut rău va avea încă o ocazie să nege, să acuze, să se răzbune sau să te oblige să te aperi.
Înainte de a cere ajutor, poate exista încă o graniță psihologică între ceea ce că s-a întâmplat în relația abuzivă și lumea din afara ei. Persoana care ți-a făcut rău poate fi periculoasă, poate avea o anumită poziție sau un statut social, iar realitatea faptică a arătat că pot exista persoane care vor încerca să intervină în demersurile juridice pentru a opri victima.
Însă poliția există. Instanța există. Societatea există. Există reguli și oameni a căror responsabilitate profesională este să intervină atunci când aceste reguli sunt încălcate, indiferent cine este subiectul în cauză.
O experiență dureroasă cu poliția îți poate influența încrederea în orice alt polițist. O experiență traumatizantă în instanță îți poate schimba felul în care îi privești pe avocați, judecători, terapeuți, evaluatori sau pe oricine îți cere să dezvălui informații personale.
Abuzul care continuă după separare merită o atenție deosebită, deoarece multe supraviețuitoare au crezut că plecarea le va oferi, în sfârșit, distanța de care aveau nevoie. Când există copii, bunuri, probleme financiare sau dispute juridice în curs, această distanță poate să nu se materializeze niciodată pe deplin.
Toate acestea pot fi profund destabilizatoare, deoarece plecarea dintr-o relație abuzivă ar trebui să îți redea capacitatea de a-ți conduce propria viață. Abuzul juridic poate face ca separarea să se simtă ca și cum persoana care te-a controlat ar avea în continuare puterea de a pătrunde în viața ta ori de câte ori dorește.
Poți începe să îți organizezi viața în funcție de posibilitatea apariției următoarei cereri în instanță sau a următoarei acuzații. Poți ajunge să îți verifici mesajele cu teamă sau ezitare înainte de a lua decizii obișnuite legate de copii, pentru că îți imaginezi deja cum ar putea fi prezentate ulterior aceste decizii. Poți consuma cantități enorme de energie mentală pregătindu-te să te aperi pentru lucruri care, în alte condiții, nu ar necesita nicio explicație.
Acest lucru este foarte diferit de libertatea pe care și-o imaginează oamenii atunci când le spun supraviețuitoarelor să „plece pur și simplu”.
Epuizarea schimbă deciziile
Există un moment, în cursul unei implicări instituționale prelungite, când supraviețuitoarele încep să spună: „Vreau doar să se termine” sau „Sunt atât de epuizată”. Aud permanent variante ale acestor afirmații și cred că subestimăm ceea ce înseamnă ele cu adevărat.
O persoană poate să își retragă cererea, să nu mai sune la poliție, să accepte o înțelegere sau să fie de acord cu un aranjament privind programul de vizită a minorului pe care, la început, îl respingea, pentru că încă un an de litigii, onorarii avocațiale, absențe de la serviciu și tulburări emoționale i se pare imposibil de suportat. Documentele finale pot spune că a fost de acord, dar nu pot arăta ce preț a plătit pentru acel acord.
Acesta este unul dintre motivele pentru care epuizarea provocată de proceduri contează atât de mult în contextul controlului coercitiv. Persoana abuzivă continuă să forțeze lucrurile până când împotrivirea devine mai dureroasă decât renunțarea, iar supraviețuitoarea cedează, în cele din urmă, pentru că are nevoie ca acel conflict să se oprească.
Epuizarea nu dovedește că unei persoane nu îi mai pasă. Uneori, este dovada că a dus deja prea multe pe umeri, pentru prea mult timp.
Durerea ascunsă în spatele trădării instituționale
După ce o instituție te dezamăgește, poate apărea o furie enormă, dar, dincolo de ea, eu văd adesea durere și doliu. Plângi pierderea convingerii că, dacă lucrurile ar ajunge vreodată suficient de grave, cineva ar interveni.
Recuperarea poate presupune să înveți să separi eșecul unei instituții de convingerile tale despre toți oamenii și despre orice formă de ajutor. Poate însemna să găsești specialiști care te ajută să îți păstrezi capacitatea de a lua propriile decizii, în loc să ți-o diminueze și mai mult. Mai presus de toate, poate însemna să îți recapeți autoritatea asupra propriei vieți, autoritate la care ai renunțat atunci când încercai cu disperare să faci pe altcineva să înțeleagă ce ți se întâmplase.
Răspunsul instituției poate face parte din povestea ta. Dar nu are dreptul să devină autoritatea supremă care decide cum se încheie povestea ta. Un răspuns empatic și susținător poate deveni parte a procesului de vindecare, deoarece îți oferă informații noi.
Iar eu îți pot fi alături în această călătorie.
