Dacă te afli într-un proces civil referitor la exercitarea autorității părintești sau la stabilirea locuinței minorilor și ești o supraviețuitoare a violenței domestice, s-ar putea să te afli în pragul unei situații pentru care nu ai fost niciodată pregătită — o sală de judecată în care se va decide asupra siguranței tale și asupra interesului superior al copiilor tăi, prin aplicarea unor norme care, în forma lor tradițională, nu au fost întotdeauna concepute având în vedere mecanismele specifice ale controlului coercitiv, astfel cum sunt acestea înțelese și reglementate în prezent în legislația din România, inclusiv prin modificările aduse de Legea nr. 53/2026.
Nu ești prima persoană care intră într-o astfel de sală de judecată, copleșită de complexitatea unui sistem juridic care trebuie, în același timp, să soluționeze un litigiu și să protejeze drepturile și interesele unor copii. Și nu vei fi nici ultima. Dar nici nu ești singură în această situație: un număr tot mai mare de avocați, judecători și profesioniști din domeniul justiției depun eforturi pentru a înțelege și a acoperi anumite lacune, citind aceleași studii, analizând aceleași tipare, militând pentru aceleași reforme și demonstrând un angajament real de a rezolva în mod adecvat problemele.
Violența domestică, fenomen care ne-a atras cândva atenția prin diferitele sale forme, este astăzi înțeleasă drept una dintre multele modalități prin care un agresor își poate exercita și menține puterea și controlul asupra vieții personale a unei femei. Caracterul complex al „violenței domestice” și clasificarea acesteia în forme precum violența fizică, psihologică, afectivă, verbală, sexuală sau economică i-au determinat pe specialiștii din domeniu să înțeleagă că ceea ce era considerat cândva o formă distinctă de agresiune, apărută ca urmare a unor conflicte familiale sau a unor convingeri sexiste, are, în realitate, adesea mai multe în comun cu mecanisme de dominare și privare a libertății întâlnite în infracțiuni mult mai grave, precum răpirea sau privarea de libertate.
Astăzi, în țară după țară, la nivel european și nu numai, „controlul coercitiv” devine principală perspectivă prin care este analizat tot mai frecvent abuzul, reformulând înțelegerea tradițională a noțiunii de „violență domestică” ca principală amenințare socială la adresa sănătății, siguranței, demnității și libertății femeilor. Accentul măsurilor de protecție se mută astfel de la simpla întrerupere a actelor de violență către încetarea opresiunii și a subordonării în viața personală și familială, precum și către protejarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale.
În cazul controlului coercitiv, „incidentul” de violență domestică este, de obicei, doar unul dintre numeroasele comportamente prin care agresorul urmărește să își exercite puterea asupra victimei. Aceste comportamente pot fi combinate cu încercări de a răni și de a umili o femeie din punct de vedere sexual, de a o speria, de a-i controla sau lua banii și de a-i exploata resursele, de a-i împiedica accesul la o nouă formare, de a o izola de prieteni, familie și alte surse de sprijin și, în cele din urmă, de a o subjugă și controla. Intenția care stă la baza controlului coercitiv poate fi abuzivă, calculată și orientată către exercitarea și menținerea puterii, iar amploarea fenomenului nu poate fi explicată prin simple conflicte de cuplu, probleme de comportament sau deficiențe individuale.
Dar copiii? Strategia controlului coercitiv se poate extinde asupra acestora atât în mod direct, în sensul că ei pot deveni victime ale acelorași tactici de constrângere și control exercitate asupra mamelor lor, cât și în mod indirect, ca formă tangențială de abuz și un instrument prin care controlul asupra mamei este continuat. Copiii pot ajunge astfel să fie parte a mecanismului de control, fie prin expunerea directă la comportamente abuzive, fie prin utilizarea relației cu celălalt părinte ca mijloc de presiune, intimidare sau constrângere.
În practică, procedurile judiciare și cele legate de protecția copilului pot oferi uneori soțului sau partenerului care exercită control coercitiv, după ce separarea l-a lipsit de anumite mijloace de acțiune disponibile în timpul relației, noi oportunități de a continua acest comportament sub o aparență legală și prin intermediul terților implicați în aceste proceduri. Acesta poate iniția mai multe procese, poate formula cereri succesive, poate tergiversa și poate deturna procedurile judiciare aflate pe rolul instanței, folosindu-le pentru a menține contactul, presiunea și controlul asupra victimei. Ceea ce, privit izolat, poate apărea drept un simplu conflict între părinți poate dobândi o semnificație diferită atunci când este analizat în contextul unui istoric de violență și al unui tipar de control coercitiv.
Această perspectivă este esențială. Atunci când într-o cauză există indicii privind existența violenței domestice sau a controlului coercitiv, analiza situației nu ar trebui să se limiteze la identificarea unui incident singular, ci să țină seama de întregul tipar de comportament, de dinamica relației dintre părinți și de modul în care aceasta poate continua după separare. În centrul unei astfel de analize trebuie să rămână întotdeauna siguranța copiilor, interesul lor superior și protejarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale.
